0
1

Cum ne-am pregatit pentru sosirea bebelusului

 

robi

 

Probabil ca cea mai mare grija pe care am avut-o in timpul sarcinii a fost pregatirea Nataliei pentru sosirea fratiorului. Ne era tare teama de cum o sa reactioneze, ne era tare teama de ce o sa simta, de cum o sa se simta, de cum ii vom bulversa noi lumea ei.
Pentru ca, vedeti voi, intr-un fel simteam ca intram cu bocancii in viata ei. Ea era centrul universului nostru, casa era doar a ei, atentia doar a ei, jucariile doar ale ei. Si brusc, hotaram noi, fara sa o consultam, fara ca ea sa decida in vreun fel, ca o sa ii schimbam complet viata.

In jurul nostru auzeam tot soiul de povesti. De la frate mai mare care il loveste pe bebelus, la aspecte mai „usoare”, precum gelozie, atragerea atentiei (verbal sau prin comportament), lipsa de intelegere fata de nevoile bebelusului (frati mai mari care se razvratesc impotriva orelor de somn ale bebelusului, cand trebuie sa stea in liniste sau nu inteleg cand mama trebuie sa hraneasca bebelusul) etc.
Incercam sa ne pregatim pentru toate, sa stim cum sa le abordam si sa stim cum sa reactionam. In ultimele luni de sarcina am citit cartea Sperantei Farca (Cum intampinam copilul ca parinti, bunici, medici si educatori) si de acolo am invatat destul de multe si am invatat sa inteleg diferitele reactii ale fratelui mai mare fata de bebelus. Si sa imi inteleg si unele din trairile mele, dar asta e alta poveste :)Iata cateva idei aplicate de noi.

1. In perioada sarcinii, oricat imi era de rau sau de greu, nu am responsabilizat-o niciodata pe Natalia si nu m-am plans niciodata ca sarcina imi provoaca durere. Nu vroiam sa asocieze bebelusul cu cineva care ma raneste pe mine (mama). Am incercat sa imi mentin acelasi comportament, aceasi rutina.
Ii vorbeam despre bebelusul din burtica, dar saream orice referinta la disconfortul creat de sarcina.
2. Niciodata, dar niciodata!, nu i-am spus ca ea trebuie sa isi iubeasca fratiorul.
Vroiam ca afectiunea dintre ei sa fie naturala, nu obligata, ceruta. Nu vroiam sa o fac sa se simta incoltita sau sa se simta prost daca nu poate jubila de fericire cand vede mogaldeata roz si urlacioasa.
Vroiam sa ii ofer spatiu liber sa isi manifeste eventualele frustrari legate de marea schimbare.
Sunt mame care nu se pot lega afectiv de propriul bebelus in primele ore, zile. Asteptarile lor fiind astfel inselate, ele cad deseori in depresie pentru ca nu reusesc sa isi gestioneze trairile in aceste momente majore. Si sunt femei in toata firea. Nu puteam avea pretentia de la un copil sa isi gestioneze mai bine trairile, asteptarile si am evitat atunci sa ii cer iubire.

3. Schimbari minore

*schimbari minore de mobilier; in afara de un patut de lemn lipit de patul nostru si o etajera golita pentru hainute, nimic nu se schimba pentru sosirea bebelusului.
* Natalia a stat acasa cu noi mereu. Am considerat ca mediul ei este cel care ii ofera siguranta si trimiterea ei ar putea cauza suferinta si o gelozie nefondata; da, e mai dificil de gestionat o nastere astfel, e mai dificil sa fii perfect functional in acele prime zile si sa te ingrijesti si de copil, dar am convingerea ca pentru ei e mai bine asa.
* In aceasi idee a schimbarilor minore, am considerat ca prezenta cuiva in casa ar crea o mai mare agitatie. Astfel, Natalia a ramas singura cu tati si desi era bolnava, cei doi s-au descurcat de minune.

4. Nu cred ca poate exista un plan pentru iesirea din spital. A fost prima oara cand am fost despartite atat de mult (aprox. 50 de ore), era un moment foarte delicat si emotionant. Desi cu Robert in brate, mi-am concentrat toata atentia asupra ei.
Un lucru bun mi-a explicat psihologul spitalului: cel mic are nevoi de baza, scutec curat, tzitzi si brate. Astfel, toata atentia si afectiunea trebuie canalizate spre cel mare. Cel mare are nevoie sa il auzi, sa ii raspunzi, sa il privesti in ochi si sa ii zambesti incurajator, sa fii acolo pentru el.

5. Natalia s-a mutat intr-o vreme in patul ei, in camera ei. Dar sosirea bebelului a adus-o din nou in patul nostru. Am primit-o fara probleme si am facut cosleeping in patru 🙂
Nu am vrut sa ii dam nici o secunda impresia ca locul ei e ocupat de altcineva.
….ma rog, asta a fost grija noastra. Ulterior, am realizat ca Natalia nu tanjea sa doarma cu noi in pat pentru noi, parintii, ci sa doarma cu Robert 🙂

6. Am implicat-o in ingrijirea bebelusului , dar am evitat pe cat posibil sa ii cerem ajutorul*
Daca a venit cu placere sa asiste la schimbarea de scutec, daca a vrut sa duca scutecul la gunoi sau sa ma ajute la baita, a fost primita cu drag si incurajata.
Dar am evitat sa ii cer sa faca ceva, pentru ca Robert e copilul meu, nu al ei. Nu i-am spus niciodata ca trebuie sa aiba grija de el pentru ca e „fetita mare”. Grija lui Robert nu e treaba ei. Ea este in continuare un copil, este copilul nostru la fel cum este si Robert si are dreptul la copilarie fara griji.
Daca ea a vrut (si a vrut!) sa ajute, a fost grozav si ne-am bucurat de dragostea si indemanarea ei. Dar cand s-a plictisit si a fugit la jucarii, am lasat-o cu aceasi bucurie.

*aici mai calc eu stramb cand sunt singura cu ei, sunt ocupata urgent cu ceva si ii cer Nataliei sa ii cante sau sa ii zornaie o jucarie pentru 2 minute; dar asta doar de cand e maricel si deja s-a stabilit relatia dintre ei, nu cand era nou-nascut.

7. Am facut in asa fel incat sa am timp doar pentru ea.
Punctul asta mi se pare tare important si incerc – pe cat posibil – sa imi fac o regula din asta. Nu e nevoie de mult, nu e nevoie de o bona sa stea cu bebelusul. Sunt suficiente 5-10 minute, o imbratisare tihnita, o poveste, un cantecel.

 

Dupa 6 luni de la nastere, pot sa va spun urmatoarele:
Natalia s-a indragostit de Robert din prima clipa; si in zi de azi imi povesteste cat de frumos i s-a parut in ziua cand ne-am externat.
I-a cautat prezenta mereu. Face orice sa fie in preajma lui.
Fiecare achizitie a lui Robert a fost intampinata cu bucurie si entuziasm. Primele dati cand a prins-o de mana sau a atins-o pe fata au fost memorabile.
In nici o secunda nu am simtit din partea ei vreo urma de gelozie. As zice ca dimpotriva, a fost mereu atenta ca nevoile lui Robert sa fie satisfacute. De indata ce il aude nemultumit fuge la el sa se joace cu el, sa ii cante sau imi da mie indicatii precise si foarte exacte. Stie cand ii e foame, stie cand trebuie schimbat si stie cand vrea doar sa fie pus in alta pozitie. Este un fel de translator si asta imi confirma legatura puternica dintre ei.
La nici 4 ani a inteles ca trebuie sa stea in liniste cand doarme Robert. Si numai ca sta ea in liniste, dar ne cearta si pe noi daca indraznim sa fim mai zgomotosi. E drept, uneori mai uita de ea, dar niciodata nu se supara cand trebuie sa stea in liniste.
Aceasta este povestea noastra, acestea sunt deciziile pe care noi le-am luat. Daca ele au fost responsabile pentru relatia minunata dintre frati, nu avem de unde sa stim cu siguranta. Ca parinti am incercat sa facem tot posibilul sa inteleaga cat de mult ii iubim, pe amandoi, in acelasi fel. Chiar daca nevoile lor de moment sunt atat de diferite, am facut tot posibilul sa le tratam la fel si sa le dam aceasi importanta.
Iar mai departe….mai departe s-au ocupat acesti doi copii minunati.

 

11205520_1101538656539400_9159934866796947404_n

You Might Also Like

1 Comment

  • Reply
    Ancuta
    14/07/2015 at 06:58

    Mi-au dat lacrimile 🙂 Rezonez cu tot ce scrii si imi da incredere ca va fi bine cand va veni nr. 2… pe langa toate ideile frumoase de care ati tinut cont razbate printre randuri si increderea in cei doi copii, sigur conteaza si acest aspect… si mi se pare revelator sfatul din spital, ca cel mic are nevoie la inceput doar de respectarea nevoilor primare si tinut in brate, astfel ca parintii sa nu se simta vinovati ca isi indreapta atentia spre cel mare, care trebuie sa simta ca este in continuare important 🙂

  • Leave a Reply