Aventurile unei mame dezorganizate – “File de poveste”

***Acesta este un articol scris de o cititoare a blogului.***
Aventurile unei mame dezorganizate (1)Salut, sunt Iulia si deja stiti ca sunt dezorganizata in cele casnice.

V-am tot promis ca va tin la curent cu aventurile mele, insa saptamana asta nu am fost prea aventuroasa, fiind rapusa atat eu, cat si O, de raceala. Slava Domnului pentru lapte matern cu anticorpi, ea a luat o forma mult mai usoara.

Pentru ca nu doresc sa va las fara o vorba (o atentie, o maslina – stiti zicala), m-am gandit ca ar fi interesant sa va povestesc din cand in cand si din trecutul meu una-alta, sa vedeti cat de “young and unwise” am putut fi.

Sper sa va placa:)

Background: concediu septembrie 2014
Locatie: lovely Zakynthos, Kalamaki
Special comment: Eu gravida in 11 saptamani – fiindu-mi rau cam un 6-7 pe o scara de la 1 la 10
Titlu: Excursiile

Impreuna cu Adi am decis sa avem un ultim “heirup” inainte sa vina O. Ne-am ales o locatie de vis – Zakynthos – plaja cu nisip fin si mare cristalina si calda.
Dupa cateva zile de relaxare am zis ca e momentul unor excursii.
Am decis sa facem o excursie cu 3 puncte de oprire: “Navagio/Blue Caves/Xygia”. Am optat pentru o excursie “VIP”, mergand cu vaporase de cate 20 de persoane. Fiind gravida nu mi-am dorit o imbulzeala cu turisti de tot felul iar flyer-ul de prezentare promitea vizitarea punctelor de atractie in afara momentelor de varf. Daca ati auzit de Navagio (cunoscut si ca Shipwreck) poate stiti ca e cea mai frumoasa plaja a zonei – fiind votata a 3-a plaja din lume in 2010, si stiti cat de frumos arata in poze, asa ca ne-am gandit ca ar fi fain de vizitat cand nu e plina ochi de turisti:)

Excursia a fost foarte frumoasa si a meritat, dar m-a obosit :))
Cand te apropii de Navagio zici ca esti in alta lume. Nu puteam sa cred ca am chiar ajuns. E acolo, apa are o culoare de nu iti vine sa crezi. Din pacate chiar cand am ajuns rasarea soarele (probabil de aceea nu erau planificate alte vaporase cu turisti la ora aia – dar hei, dupa razboi multi viteji s-arata). Problema era ca, desi era frumos si asa, era cam frig, si la mal s-au ridicat niste valuri de 1 metru, 1 metru si jumate. Noi cu vaporasul nostru eram ba sus, ba jos (eu deja incepeam a ameti). Ghida, o tipa chiar foarte descurcareata, ne instruia cum sa coboram din vaporas: fara slapi ca alunecam, doar cand vaporasul e inspre coborare ca sa ne ajunga scarita pana jos – altfel ramaneam cam in aer, etc. Drept urmare toti cei 20 VIPi, respectau regulile cu sfintenie si coborau ferindu-­si obiectele de valoare de apa, repede­-repede pentru a ajunge pe mal. Plaja ni se spusese ca e cu pietricele si limestone, ceea ce ii da aspectul de alb si arata
minunat dar am aflat rapid ca si in cazul acesta pentru frumusete trebuie sa platesti:), La fiecare pas simteai cum iti intra 257 de pietricele in fiecare picior. Nu ne-am avantat la prea multa baie, ne-am rezumat la a admira peisajul si a face „autopoze”, acum le cheama „selfie”-uri. Cand au aparut doua vapoare cu cateva sute de turisti (inclusiv concetateni pe care i-am reperat rapid dupa muzica data tare la smartphone) ne-am imbarcat si am plecat catre Blue caves, unde conform flyer-ului ni s-a promis o baie. Ce nu stiti inca despre mine e faptul ca sunt friguroasa, iar procesul meu de intrare in apa e foarte indelungat. Chiar si pe o plaja cu nisip bun (si fara pesti) poate dura si 10 minute, pana intr-­un sfarsit ma avant in larg dupa ce fiecare cm² al corpului meu s-a acomodat cu apa. Insa cand am ajuns la Blue caves, oamenii au inceput sa
sara in apa fara probleme … si eu am intrat in soc, mi­-am spus ca eu nu pot intra in apa
asa. Toti ma incurajau: „come on, it’s warm” etc, insa eu am asteptat cuminte pana ce au intrat cam 90% din doritori si m-am apropiat de margine. Mi-a fost clar ca eu asa nu pot intra si am i­nceput sa caut solutii. Mi-a parut fezabila o intrare din 2 miscari. M-am pus in fund (cu picioarele in apa, brr ce rece era) si desi doream sa mai stau asa, simteam privirea celor din spate care asteptau sa intru odata, asa ca m­-am intors si am intrat cu totul.

-brrrrrrrrrrrrrrrr-

Cei care sarisera chiar inaintea mea si imi spusesera ca era calda, care apropos nici unul nu era Adi, el a fost printre primii care au sarit. Era asa de nerabdator ca mai ca nu a sarit cu tricou, s­a dezbracat de el doar inainte de a sari, …oricum sa revin, cei ce sarisera inainte se uitau la mine increzatori cu privirea de „ti­-am zis ca nu e asa rau” insa imediat m-­am uitat la ei zicandu-le: „are you kidding me, this is freaking cold!”. Zambetul le-a pierit si s-au indepartat de mine fara sa mai imi zica ceva…probabil ca si-au dat seama ca nu stau de vorba cu o persoana tipica 🙂
Adi cand m-­a vazut in apa m­-a chemat in grota, sa ne vedem albastri ca si strumfii. Bun, totul
a fost minunat pana cand m­-a convins sa iau „the snorkeling gear” ca sa „vad ce frumos
e in jos”.
Idee foarte neinspirata.
Pe langa faptul ca sa iti pui alea in cap in timp e pedalezi din picioare ca sa nu te scufunzi e foarte obositor, in momentul in care am bagat capul si am vazut „haul” de sub mine
„panic set in”. Am inceput sa strig ;)) mi­-am scos capul, i­-am zis la Adi ca e groaznic si ca trebuie sa ies. Pe scurt a fost nevoie de TOATE puterile mele pentru a inota pana la vaporas, iar dupa ce am iesit am avut nevoie de o perioada de refacere, atat fizica, dar mai ales morala 🙂

Ultima oprire a fost Xygia, mica plaja frumoasa in poze, cu sucuri care coboara de la bar prin cosulete zburatoare. Stiam ca e sulfur spa, dar nu am facut legatura (si nimeni nu ne-a spus per se) de mirosul de ou stricat care ne-a lovit odata ce am iesit din bus. Mi-a fost rau pana m-am obisnuit cu mirosul, dar ce bine ca simtul olfactiv e primul dintre simturi care cedeaza. Nu m-am imbaiat deoarece apa a fost rece din nou si am lenevit doar pe plaja. Nimic prea interesant aici si ziua s-a incheiat cu un sentiment de victorie. 🙂

Urmaroarea zi, manati de acest sentiment, ne-am hotarat sa vizitam imprejurimile. Dupa ce am facut calculele (ca asta ma pricep sa fac:P) am observat ca pana unde vrem sa ajungem avem de schimbat fie doua busuri fie optam pentru o foarte lunga plimbare pe jos. Am ales calea de mijloc si am inchiriat biciclete. (7 euro pe zi pentru una am zis ca e ok). La ora 9:30 “pontos” ne-am urcat pe biciclete si am inceput sa pedalam linistiti catre Laganas. Drumul frumos, drept, paserele care canta, floricele pe marginea drumului – noi ca si copii am crezut ca e asa in toata insula…
Ajungem in Laganas, la mal, si ne dam seama ca portul Agios Sostis e mai departe. Ne urcam inapoi pe biciclete si o luam in sus pe deal. Incepe a fi obositor, drum in sus si in jos dam din nou de mare si realizam ca am trecut cu 1km de port. Incepe a mi se urca tensiunea. Drumul nu mai era frumos ca la inceput, pasarelele ma enervau si florile, sincer, nu m-au incantat niciodata prea mult. Iritati deja (mai mult eu) o luam inapoi, ne dam seama unde nu am virat bine si incepem sa parcurgem drumurile abrupte impingand bicicletele si pe noi. Ajungem in port parcam bicicletele, si intram pe plaja.
Dupa pauza de o ora si ceva, parca am uitat drumul usor anevoios de pana atunci (cam 6km, dar cu excursiile inainte si inapoi am facut vreo 8km) si zicem, “Hai sa mergem la Keri Lake”, care era la vreo 10 km. Cat de greu poate fi?
Ne pornim la drum, intrebam oameni, urcam munti, coboram, curbe abrupte si in tot acest timp, oamenii care si-au luat mopeduri si atv-uri ne depaseau, ne faceau cu mana si ne salutau fericiti si zambareti … iar eu oboseam tot mai tare si imi venea sa arunc cu slapii dupa ei. Adi zice, “hai sa ne intoarcem”, dar eu ma incapatanez gandindu-ma ca acuma daca am pornit hai sa mergem. Ne ducem noi ce ne ducem, pana la un moment dat cand drumul o ia foarte abrupt in jos si cu serpentine. Acolo, la o mica taverna in colt eu zic ca e momentul pauza. Intrebam chelnerita despre Keri Lake, la care ea ne spune contrariata “What Keri Lake? Keri Lake no more, now Keri Beach”. Nu stiu cum ne-am inteles cu ea, dar cand ne-am data seama ca am venit vreo 8 km degeaba, ca nu mai este lacul si ca probabil s-a unit cu marea sau cine stie ce, ne-au apucat nervii. Ne-am dat seama cat de departe am ajuns ca vedeam Turste Island de foarte aproape , de-a dreptul o vedeam invers. Stam jos demoralizati, ne laum de mancare si mancam in liniste. Dupa ce am mancat am zis ca o iau incet pe bicicleta totusi inapoi, in sus pe deal o imping si in jos imi dau drumul. Ne pornim noi asa, si parca dupa masa am prins noi puteri. Zburam pe munti amandoi ca cei din Sunetul Muzicii. Drumul inapoi a fost parca mult mai scurt si in doar cateva ore am fost acasa. Povestind cu cei din zona, ulterior, toti ne intrebau “How in our right mind” am plecat, cu mine gravida, pe un traseu de 30 de km pe munti, iar noi, “like little puppies” ne uitam la ei si le spuneam ca sincer, habar nu aveam ca va fi asa.

Sper ca v-am binedispus cu pataniile noastre si promit sa revin in forta saptamana care vine in continuarea aventurilor curente 🙂

Pe curand.

One thought on “Aventurile unei mame dezorganizate – “File de poveste”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *