0
0 In Uncategorized

Amanarea – Jean-Paul Sartre

Desi sunt o ferma sustinatoare a citirii unei serii in ordinea scrisa de autor (si recomand asta de cate ori am ocazia), de aceasta data am inceput lectura Cailor libertatii cu volumul de mijloc. Amanarea prezinta cele 5 zile care preceda semnarea tratatului de la Munich din 1938, din numeroase si diverse puncte de vedere. Ceea ce au in comun personajele si ceea ce reiese si din titlu e agonizanta amanare a unui eveniment inevitabil.
Sartre foloseste o tehnica narativa deosebita, pe care am mai intalnit-o in variante asemanatoare la Joyce si la Cortazar: firul narativ este secvential, cartea fiind construita pe franturi asemantoare unui joc puzzle. Tocmai din acest motiv la inceput lectura mi s-a parut frustranta, pentru ca nu reuseam sa tin evidenta numeroaselor personaje ce se succedau cu o viteza ametitoare, de multe ori, in interiorul unei singure fraze.
Ceea ce pare greu de urmarit la inceput (in disperare de cauza am aplicat metoda notatului elementelor caracteristice personajelor) ajunge sa dea savoarea romanului. Cu cat inaintam in lectura, am renuntat la micile mele notite ajutatoare pentru ca, desi prezentate aparent haotic, trimiterile si trairile personajelor aveau sens tocmai in aceasta devalmaseala. Pentru ca dincolo de efectul de dinamicitate dat lecturii, aceasta metoda aduce in lumina un aspect cu totul inedit, menit sa caracterizeze poporul francez interbelic: constiinta colectiva in fata unui nou eveniment asemanator celui din 1914-1918.

Personajele apar, in majoritate, sub forma de perechi si sunt din diferite colturi ale Frantei si din diverse clase sociale. Astfel, urmarim desfasurarea precipitata a evenimentelor, de la ministrul francez la taranul analfabet dezertor fara voie. Sunt surprinse trairile simultane a tuturor acestor personaje, a felului in care primesc vestea mobilizarii, a felului in care asteapta declaratia de razboi si cum se pregatesc de acest eveniment. Povestile lor individuale, fie ca este vorba de barbati care pleaca pe front, de pacifisti, profesori universitari, femei ramase singure, oscileaza intre trairi precum datoria si patriotismul, exaltarea sufleteasca si convingerea ca razboiul le va da sens existentei, lasitatea, teama, panica, dar mai ales, aproape o predominanta tendinta spre nihilism. Personal, cele mai puternice pagini mi s-au parut cele care l-au avut ca personaj principal pe Charles, un infirm, condamnat la o viata pe orizontala.
In anii de facultate am studiat de nenumarate ori contextul istoric care a condus la conciliatorismul francez si britanic de la inceputul celui de al doilea razboi mondial. Felul in care s-a decis sacrificarea lui Benes si a Cehoslovaciei a fost mereu un subiect ce trezea in mine revolta. Sartre nu incearca sa explice aceste evenimente, dar trairile personajelor sale ilustreaza perfect drama acelor zile. Felul in care sunt tarate in evenimente ce nu le pot controla, care le schimba intreaga existenta si le traseaza noi coordonate sufletesti, nu pot lasa mintea cititorului sa nu se intrebe cum ar reactiona si el in asemenea conditii.
Romanul are din punctul meu de vedere doua concluzii in fata amanarii. In primul rand reactia unei tinere fete, care fuge de acasa pentru a vedea Parisul inainte de a fi distrus de razboi : “N-o sa fie razboi; nici avioane deasupra Parisului; tavanele nu se vor prabusi din cauza bombelor : va trebui sa traiasca !”

In al doilea rand, la intoarcearea de la Munich, la vederea multimii extaziate de vestea semnarii tratatului si de ideea ca sacrificarea Cehoslovaciei le va cumpara pacea, uimirea cu care Daladier spune printre dinti : “Dobitocii!”

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply