0
2 In Copii

Alaptarea. A doua oara. Supraproductia

Artist Beth Krommes
Cand am aflat prima oara cand sunt gravida din nou, am intrat intr-un soi de panica. Daca si cum o sa ma descurc cu doi copii mici. Gandul la o noua operatie ma paraliza de spaima. Gandul ca poate Natalia nu v-a accepta un alt bebelus. Gandul ca poate lucrurile nu vor merge bine de aceasta data.

 

Toate ma speriau. Un singur lucru nu ma speria: alaptarea.
Eram sigura ca, avand experienta alaptarii Nataliei, cu toate greutatiile, complicatiile, durerile, cu anii de experienta, nimic nu ma mai poate lua prin surprindere.
Si asteptam alaptarea cu incantare si nerabdare, dornica sa nu mai gresesc in primele ore, zile, asa cum am gresit la Natalia, cand ideea de bebelus ma baga in sperieti.
La prima cezariana, cicatricea mi s-a vindecat foarte greu. Nu ma refer la vindecarea initiala, desi da, am avut dureri mari in spital, mergeam incovoiata primele doua zile, nu ma puteam intoarce de pe o parte pe alta in pat, nu ma puteam aseza pe wc (scuzat TMI-ul). Dar in ziua 5 am iesit din spital sprintena si fara griji, totul parea o poveste incheiata.
Doar ca nu a fost asa. Cicatricea mi-a devenit cheloida. Randuri peste randuri de tesut cresteau pe mine. Uneori, noaptea, cand ma ardea si ma manca, aveam impresia ca cicatricea este un corp strain si imi venea sa o smulg din mine.
Acum, gandindu-ma in urma, cred ca pur si simplu a fost un raspuns al organismului la faptul ca nu m-am impacat cu cezariana.
Imi dorisem atat de mult o nastere naturala si cicatricea aceea era amintirea faptului ca nu a fost asa.
Am patimit cu dureri mari undeva la mai bine de 6 luni si a durat aproape 2 ani pana cicatricea a devenit intr-adevar o parte din mine si nu m-a mai deranjat.
Deci gandul ca trebuie sa trec din nou prin acele dureri fara sfarsit imi provoca un rau aproape fizic.
Dar surpriza! La a doua cezariana, m-am pus pe picioare aproape miraculos. Am povestit mai multe aici.
La o luna (!!!) de la nastere, nu puteai face diferenta intre cicatricea veche si cea noua.
(Am fost operata de doi doctori si cel de al doilea a considerat – pe buna dreptate – ca taietura e prea jos pentru a scoate ditamai bebele din mine si a urcat putin mai sus; mie una imi place ideea ca am doua cicatrici, amintire pentru fiecare dintre ei)

Dar alaptarea…
Acea parte care o asteptam cu nerabdare, cu impacare, cu siguranta ca stiu ce am de facut. Alaptarea m-a prins complet pe nepregatite.
Startul a fost foarte bun. Robert a fost pus la san in prima ora dupa nastere, s-a mufat perfect si in afara de un mic incident (povestit aici), a fost alaptat exclusiv in spital. Din cauza stresului provocat in acea zi de personalul de la neonatologie, am simtit clar cum laptele a scazut considerabil. In plus, fata de Natalia, nu a pornit cu aceasi furie.
Imi pusesem in gand sa trec peste prima perioada fara pompa (sa nu stimulez mai mult, inutil productia) si prin urmare nici nu pregatisem una acasa. Indiferent de asta, asa cum ma asteptam dupa prima experienta, aveam iar supraproductie.
Stiti vorba aia cu fiecare copil este diferit? Ei bine, nu e o vorba in vant.
A doua oara supraproductia mea nu a mai fost atat de bine tolerata de bebelus.
In prima faza au fost plansetele. Mai ales seara, cand era pre obosit sa faca fata, cand ar fi vrut sa pape linistit si doar se ineca. El plangea si eu plangeam langa el, simtindu-ma ingrozitor de vinovata ca nu pot (ce ironie in rauri de lapte!) sa ii asigur ce are nevoie.
Desi nu foarte confortabila pentru mine, am descoperit ca aceasta prozitie (Football Hold) il ajuta foarte mult.

 

 

De asemenea, alaptatul intr-un sistem de purtare, adica la verticala. (mai intai am folosit wrap, apoi Marsupi).
Inceputul alaptarii a fost mai usor pentru ca stiam sa pun corect copilul la san. Cu toate acestea, tot am facut niste ragade, desi nu pana la sange ca prima data.
Am refuzat si sa iau vestitul Garmastan, dar am descoperit cu mare incantare o crema naturala care a facut minuni la mine. Calma durerea aproape instantaneu si ii multumeam in gand de fiecare data celei care a creat-o! 🙂 Cine a avut ragade, stie ce inseamna sa nu mai doara si sa poti tine o haina pe tine.

 

***Crema este Happy Mama de la Harmony Handmade si o gasiti aici


Dar problemele nu s-au oprit aici.
Cam pe la o luna a inceput povestea cu caca verde. Va marturisesc ca in viata mea nu am crezut ca pot sa fac o obsesie din caca de bebelus. Niciodata nu spune niciodata.
De cate ori ii schimbam scutecul, ma lua plansul. Era atat de frustrant incat nu ma puteam gandi la nimic altceva.
Si totul avea legatura cu supraproductia mea. El nu mai apuca sa manance laptele gras, ci obosea sugand laptele de la inceput si adormea epuizat (si de plans de frustrare), inainte sa ajunga la laptele hranitor. Rezultatele se vedeau in scutec.
De mare ajutor in aceasta perioada mi-a fost site-ul La Leche League si articolele despre supraproductie, ca acesta.
Am incercat initial chestiile de baza: i-am dat sa suga doar dintr-un san pentru mai multe ori si celalalt il goleam (manual!) in prosop, cat de mult puteam. Nici un efect. De la un supt la altul, sanul se umplea prea mult oricum.
Frustrarea mea crestea si incepeam sa imi fac tot mai des griji pentru sanatatea lui.
Atunci am apelat la un consultant autorizat de alaptare, care este si doctor neonatolog (cat de rari sunt?!), Bianca Chirea, de la Spitalul Pelican din Oradea, pe care o gasiti pe Facebook aici.
Dupa o discutie cu ea, si nu va recomand sa faceti asta de capul vostru!, am inceput sa consum cate putin ceai de salvie. O cana pe zi. Efectele s-au simtit imediat. Si in productie, si in scutec si chiar si pe cantar!
Daca o zi nu imi beam portia de ceai salvator, cum lucrurile o luau iar razna. Asa ca am baut ceaiul cam o luna. Pana a mai crescut el si a prins puteri, pana s-a mai reglat productia.
In continuare, el nu este la fel de „infometat” ca Natalia. Am trecut deja (si nici nu are 6 luni!) prin mai multe greve ale suptului si adeseori mananca bine doar in somn. In rest, serveste mici „gustari” 🙂
Atat de diferiti! Atat de diferiti!
Asadar, partea pentru care eram cea mai linistita, mi-a dat cele mai mari batai de cap, mi-a adus cel mai mare stres si m-a facut sa plang cel mai mult.
Sa imi fie invatatura de minte (inca o data!), ca tocmeala de acasa nu se potriveste cu cea din targ.
La final insa vreau sa va spun doar atat.
Cu toate greutatile intampinate si de aceasta data (prima oara au fost de alta natura, copilul era bine, eu patimeam cu canale infundate si rani), nici o secunda nu m-am gandit sa renunt sau sa consider ca exista o alternativa mai buna. Am avut momente de disperare, de teama, de descurajare, dar stiam una si buna: copilul trebuie alaptat.
Un mare ajutor a fost informatia. Informatia corecta. De pe site-uri de specialitate, de la oameni de specialitate.
Si mai cred ca se vorbeste prea mult despre sindormul „prea putin lapte” si aproape deloc despre „prea mult lapte”. Lumea il considera o binecuvantare, nimeni nu percepe asta ca fiind o problema. Dar poate fi. Si trebuie sa stim si in aceste cazuri cum sa procedam si ce trebuie sa facem.
De aceea am ales sa spun povestea noastra si sper sa va fie de ajutor! 🙂

You Might Also Like

2 Comments

  • Reply
    Unknown
    02/07/2015 at 11:44

    Buna Ama si bun venit in clubul mamicilor cu mult lapte. Vai cat de multe as vrea sa-ti scriu… Eu sunt la a treia cezariana, am o frumusete de fetita de 5 luni si la fiecare sarcina am avut foarte foarte mult lapte. Legat de ranile la san, cel mai bine functioneaza compresele cu ceai negru. Daca nu te superi as vrea sa discutam in privat mai multe detalii.

  • Reply
    ama
    03/07/2015 at 06:50

    Sigur 🙂 imi poti scrie la ama2675@gmail.com

  • Leave a Reply